Centrul Cultural Pitesti, iunie 2015

Antena 1 Pitesti- Din culisele Istoriei, Mioveni-traditie si modernitate

Haiducii (V)

II.  Gheorghe deschise ochii, şi-i aruncă repede prin cameră şi venindu-şi repede în fire se linişti şi prinse a ofta încet, în timp ce devenea stăpân pe corpul său.  Catinca sforăia nu prea tare lângă el, cu ochii ei mari în tavan şi cu părul uşor despletit pe sub batic. Ţăranul nostru se ridică într-un cot şi se uită la muierea lui, când cu ciudă, când cu uimire, când cu duioşie. Nu se prea iubiseră, se luaseră că aşa fusese vrerea părinţilor şi cu timpul nu au avut încotro decât să se suporte reciproc. Şi trecuseră ani mulţi, cu de toate, şi bune şi rele. Acum, cât era ziulica de mare, puţine erau clipele în care nevastă-sa nu-l cicălea. Se albise părul pe capul său şi nu ştia cât mai are de trăit, însă era sigur că avea să moară fără ca vreunul din neamul său să îl înţeleagă cu adevărat. Se cutremură de propriile-i gânduri, se ridică şi se aşeză pe tăblia patului şi îşi luă de pe un scaun micuţ pantalonii pe care îi trase peste izmene. Îşi puse şi opincile, apoi cojocul şi ieşi în tindă unde îşi turnă apă cu  o bărdacă veche, fără coadă acum, şi se spălă pe mâini şi pe faţă, râzând în sinea-şi de picăturile de apă care se prelingeau pe cămaşă din barba sa bogată şi albă. 

Amintiri de razboi, Antena 1 Pitesti, 17.06.2015

Haiducii (IV)

          - Marcule, strigă Novac, încă vesel şi stăpân pe simţuri după tot vinul pe care-l băuse, mai zi-ne un cântec din cele ce le ştii. Că bine le zici câteodată!

            Marcu se întoarse din trupu-i bine făcut şi zâmbi uşor trist în direcţia lui Novac. Se ştiau de multă vreme şi trebuia să mai curgă multă apă pe Dunăre până când avea pământul românesc să primească jertfa sângelului lor. Căci aşa se juraseră atunci când se legaseră fraţi de cruce: să moară împreună cu armele în mână, încercând să îndrepte relele din ţară. El era fiu de popă şi adesea îl mai prindea dorul de tătă-său pe care nu îl mai văzuse de vreo zece ani.  Marcu avea o stare bună; tatăl lui, Gheorghe, preot în satul natal, avea gospodărie frumoasă. Mamă lui, Ioana, fusese sufletul familiei. Fiică de ţăran, îl iubise cu toate fiinţa ei pe Gheorghe şi îşi divinizase copiii. Cât trăise ea, Mitea şi Marcu nu au ştiut ce e tristeţea şi vremea rea. Ioana murise însă de ciumă şi de atunci toată viaţa lor se schimbase. Marcu era mare atunci, însă micuţul Mitea plânsese zile în  şir. Îşi amintea când veniseră cioclii să îi despartă, când le-au curăţat casa, când au urcat-o pe mama lor în căruţa aia blestemată cu coviltirul ei cu tot. Pe Mitea cu lacrimi în ochi, alergând ca un nebun în urma căruţii.  Satul natal fusese pustiit atunci; familii întregi decimate şi destrămate,  zeci de oameni care luaseră calea codrilor şi a pribegiei. Marcu fusese martor al dramei sociale a unor oameni lăsaţi pradă morţii. Uitaţi, izolaţi, aruncaţi la gropa de gunoi de către boierii şi domnii care îşi păzeau doar vieţile şi avutul.  De atunci, Marcu luase drumul  haiduciei şi Mitea, deşi era copil, îl urmase. Plecaseră în lume cu rostul de a continua ceea ce mama lor făcuse atâta vreme cât trăise. Să ajute oamenii sărmani şi să le mai ostoiască din durerile fizice şi sufleteşti.  Marcu se ridică în picioare, îşi puse o mână la chimir şi alta pe flintă şi zise lui Mitea:          

Te vad

Te văd pictată-n lemn de plută

Doi ochi albaştri picură-n amurg

Când ultimele raze te sărută

Rămâi deasupra apelor ce curg.

O rândunică se ridică în zbor

Pluteşte-n aer dor de libertate

De jos de pe pământ, salută cu onor

Doi vechi stejari, cu crengile plecate.

Haiducii (II)

În han era veselie mare. Câteva mese erau ocupate cu fripturi, sosuri de tot felul şi stacane întregi de vin. Novac era tolănit pe un scaun mare cu spătar peste care gazdele puseseră o velinţă colorată, spălată recent şi frumos mirositoare. Haiducul privea la fârtaţii săi cu plăcere şi bucurie şi mai abitir la Siţa, slujnică la han. Năltuţă, tinerică şi cu privire galeşă, cu trupul subţire şi cu sâni mici şi obraznici, era numai bună de iubit. Se mişca iute printre ei şi toată făptura ei se unduia, conştientă de privirile pofticioase care o urmăreau.  Marcu, fratele de cruce al lui Novac, bărbat de patruzeci de ani, fiu de popă şi fost cântăreţ bisericesc, dat la relele vieţii acum, era cel care le cânta prietenilor săi cu atâta foc şi putere în glas. Zarva generală se potoli într-o clipă, atunci când uşa de la intrare, în zgomot puternic, se dădu în lături şi pe ea îşi  făcu apariţia un bărbat de vreo treizeci de ani, înalt, bine făcut la corp, cu o figură ageră şi cu o splendoare de mustaţă pe chipu-i jovial. Pe umeri, nas şi mustăţi purta urmele zăpezii de afară.  Puşi în gardă şi gata să sară pe intrus, haiducii lui Novac se liniştiră după numai câteva secunde şi în întreaga încăpere se auzi puternic şi sonor glasul lui Novac, bine acordat din pricina paharelor de vin pe care le băuse: