Haiducii (V)

II.  Gheorghe deschise ochii, şi-i aruncă repede prin cameră şi venindu-şi repede în fire se linişti şi prinse a ofta încet, în timp ce devenea stăpân pe corpul său.  Catinca sforăia nu prea tare lângă el, cu ochii ei mari în tavan şi cu părul uşor despletit pe sub batic. Ţăranul nostru se ridică într-un cot şi se uită la muierea lui, când cu ciudă, când cu uimire, când cu duioşie. Nu se prea iubiseră, se luaseră că aşa fusese vrerea părinţilor şi cu timpul nu au avut încotro decât să se suporte reciproc. Şi trecuseră ani mulţi, cu de toate, şi bune şi rele. Acum, cât era ziulica de mare, puţine erau clipele în care nevastă-sa nu-l cicălea. Se albise părul pe capul său şi nu ştia cât mai are de trăit, însă era sigur că avea să moară fără ca vreunul din neamul său să îl înţeleagă cu adevărat. Se cutremură de propriile-i gânduri, se ridică şi se aşeză pe tăblia patului şi îşi luă de pe un scaun micuţ pantalonii pe care îi trase peste izmene. Îşi puse şi opincile, apoi cojocul şi ieşi în tindă unde îşi turnă apă cu  o bărdacă veche, fără coadă acum, şi se spălă pe mâini şi pe faţă, râzând în sinea-şi de picăturile de apă care se prelingeau pe cămaşă din barba sa bogată şi albă. 

Ieşi afară şi îşi umplu plămânii cu aerul rece şi primitor de afară. Se scutură de toate câte îi ocupau sufletul şi mintea şi cu un semn al crucii, rostind „Doamne, fie voia ta” se îndreptă hotârât spre  mica polată unde erau adăpostite lemnele agonisite de el pentru iarna lungă ce se arăta în calea ţării anul ăsta. Nu ştia dacă aveau să le ajungă, însă îşi pusese de multă vreme speranţele în mâinile Domnului şi ştia că într-un fel sau altul aveau să treacă şi prin încercarea asta. Luă câteva lemne, le sparse cu marea şi teribila secure care băgase frica ani de zile în toate satele din jur care auziseră de Gheorghe Mocanu.  Nici nu apucă să le înşire lângă polată ca femeia să şi le ia să le ducă în casă, că Mustăţea, câinele său, se şi aruncă cu picioarele sale puternice în jurul taliei, privindu-l cu ochii săi mari pe după draperiile naturale şi flocoase. Pe Mustăţea îl aveau de vreo cinci ani şi le era paznic de nădejde în zilele grele, chiar dacă fusese vorba de hoţi cu două sau patru picioare. 

Gheorghe se duse, urmat de credinciosul Mustăţea, la ţarcul celor zece oi de care era tare mândru şi care erau cele care îi ajutau să îşi ducă traiul de fiecare zi. Le mângăie pe fiecare în parte, spunându-le pe nume şi întrebându-le de le-a fost frig peste noapte ori dacă le este sete sau poftă de sare dimineaţa asta. Oile se foşneau şi erau atente la ţăran şi mai ales la câinele care le privea cu ochii lui mari, cercetători. Deşi se obişnuiseră de acum cu el, oilor nu le era deloc bine când vedeau colţii mari ai lui Mustăţea. Gheorghe îşi spuse că până venea Catinca să le mulgă, era timp numa’ bun să aducă nişte apă de la puţul din vale, şi pentru ei şi pentru bietele animale. Luă două hârdaie mai mici, ciomagul său mare şi viguros şi apucă poteca ce ducea spre puţul ridicat, pe vremea când era copil, de Gică al Floarii pentru mai multe case din sat. “Primeşte-l, Doamne, în lumina ta”, îşi spuse Gheorghe în barbă cu gândul la bătrânul ţăran, mort acum, care făcuse atâta bine oamenilor satului şi care îi salvase mama de la ciumă pe când Gheorghe era mic copil. Eh, ce vremuri şi ce viaţă amărâtă pe bieţii ţărani români. Ajunse la puţ, umplu hărdaiele cu apă şi le puse pe după lemn, le urcă pe spinare şi luă în piept coasta ca să vină cu ele acasă.  Nu trecu multă vreme, însă când fu gata înapoi îşi văzu soaţa dereticând prin curte. Gheorghe se îndreptă de spinare şi rosti, mai cu obidă, mai cu glas voios:

-               Te sculaşi, fă? Credeam că dormi până la prânz şi mă pomenesc că vreai să îţi fac eu şi mămăliga. Dacă n-aş fi eu...

-               Hoo, mâncate-ar ciuma, ce îţi veni aşa pe mine de dimineaţă. Nu găsişi ţuica când te sculaşi din somn? Ce te uiţi aşa la mine de parcă e prima data când vezi femeie?  Off, de ce dracu te-oi fi luat eu tocma’ pe tine, când mă cereau băieţi ca brajii de înalţi şi de frumoşi…

-               Huhuu, du-te fă acu’ după ei, poate îi mai prinzi din urmă, adăugă Gheorghe, râzând zgomotos şi punând hârdaiele jos ca să nu verse apa din ele. Stai să te ajut să îţi strângi catrafusele şi, să mă usuc ca dudul ăla, dacă nu te trec eu singur de pădure. Numa’ tu să vrei să pleci. Hai, mişcă din mâinile alea mai repede că oile nu se mulg singure şi mie mi-e mai foame decât să te văd statuie în bătătură.

Şi în timp ce Catinca se îndrepta cu o oală mare de lut spre ţarcul oilor, Gheorghe luă din nou hârdaiele cu apă şi le duse în casă. Acolo le distribui după  nevoie şi la ieşire luă cu el apa necesară animalelor din curte.  Se duse şi aruncă un codru rece de mămăligă de alaltăieri lui Mustăţea care se puse de îndată pe înfulecat, hulpav şi fără să se mai uite în jur, sigur părcă de faptul că nu ar fi îndrăznit nimeni să se ia acum de el. Gheorghe verifică ca mălaiul de sub polată se fie în stare bună, apoi trecu pe la căpiţele cu nutreţ, le aranjă acoperişul ce le proteja de ploi şi zăpezi, apoi se întoarse spre casă, se uită după crăpături sau după lemne putrezite şi cum văzu că toate sunt încă bune, se linişti şi se închină. Aveau de bună seamă, îşi zicea el în gând, să treacă şi peste iarna asta.  Catinca tocmai venea cu laptele muls şi zărindu-l stând aşa, nemişcat, cu ochii când spre cer, când spre casă, nu se putu abţine şi aruncă din vârful limbii câteva cuvinte care căzură peste bărbatul ei ca un şuierat de şarpe:

-               Ehee, bine e să fii bărbat. Stai cu ea în sus la soare, în timp ce femeia munceşte. Pun’te masă. Scoal’te masă. Ce te uiţi aşa, văzuşi pe mă-tă? Poate vine să te ia.

-               Nu vine fă, da’ poate te trimit pe tine după ea, se oţărî bărbatul şi fu gata să dea cu un retevei după ea, însă se răzgândi imediat de frică să nu verse laptele.  Hai, fă-te că ştii să fii muiere şi pune ceva pe masă să mănânc. A răsărit soarele de mai bine de două ceasuri pesemne şi eu am mâncat răbdari prăjite cu ochii la tine şi cu urechile vâjâind de gura ta.

Catinca intră cu laptele în casă, îl puse repede la foc şi la fel de iute puse şi de mămăligă. Nu prea aveau ce mânca şi adesea hrana le era făcută din mămăligă cu lapte, branză şi fierturi din ce strângeau peste iarnă. Anul ăsta recolta nu fusese prea bună şi  nu ştiau dacă fasolea, varza şi dovlecii aveau să le ajungă până-n primăvară.  Despre carne, nici pomeneală; nu se îndurau de bietele oi. Poate numai la crăciun, dacă nu s-or descurca în alt fel. Cât pe Gheorghe îl purtară gândurile la tinereţe, la Dan, feciorul lor, hoinar în lumea largă, Dumnezeu ştie pe unde acum, la timpurile liniştite ale lui Vodă Alexandru, la nenorocirile ţării de când pe capul ei venise Hangerli, Catinca termină mămăliga,  o aduse la masă, dimpreună cu brânza, laptele şi o fiertură dreasă cu zeamă de varză. Cei doi se închinară iute şi îmbujoraţi de bucatele fierbinţi, se însufleţiră şi odată cu strachinile ce se goleau, buna lor dispoziţia creştea. Vorba zicalei: acum ţii cu ăia nemâncaţii.  Şi de cum terminară de mâncat, se închinară, femeia ridică masa şi întorcându-se în odaie, spuse într-o doară, neştiind nici ea dacă e de bine sau de rău:

-       Iaca,  se puse pe nins. Are să se facă iară de un metru nămeţii...