Haiducii (I)

Motto:  „Dar apoi îmi ziceam: Cum se poate tata să fie prieten cu unul:

     Din cei cu puşca lungă,

     Care dau chiorăş la pungă

                 Feciori de lele nebună

               Care noaptea-n frunză sună?” (Ion Ghica despre Iancu Jianu)

Tudor privi spre cer cu ochii săi mari şi căprui, căutând parcă să străpungă lumina răsăritului de soare. Între pământul acoperit de omăt şi albastrul cerului pe care o mână nevăzută punea forme de nori albi cu înţelesuri nepătruse, se găseau multe griji care tăiau adânc cute pe fruntea bravului român.  În sufletul lui plângeau încă amintirile şerbiei din copilărie şi nu mai târziu de ultimul an strigătele de disperare ale ţăranilor din satele distruse de năvălirile turceşti. Îi era teamă. Fusese plecat două luni şi acum, la întoarcerea acasă (deşi legile îl găseau hoţ şi tâlhar, fără casă şi fără viitor, ca orice român, locurile în care se născuse şi în care crescuse, erau arse cu fier roşu în străfundurile sufletului lui), era nerăbdător să afle ce se mai întâmplase şi temător cu privire la cei care îi erau dragi şi despre care nu mai aflase veşti. 

Îşi potrivi cojocul mai bine pe corp, îşi strânse chimirul şi trase adânc aer în piept, atingând uşor cu degetele mânerul sabiei care se odihnea prinsă de el. Îi dădea încredere. Erau vremuri grele şi Tudor ştia că datoria sa de român era să îşi pună viaţa în slujba celor care nu se puteau apăra singuri. Strânse repede de pe ştergar bucata de mămăligă şi ceapa ce îi mai rămăseseră după masa de dimineaţă şi le aruncă pe dată în traistă.  Buzele lui se mlădiară într-un zâmbet larg şi dulce, atunci când îşi aruncă braţele pe după Negru, vajnicul bidiviu de care îl lega o tovărăşie veche. Dădu pinteni calului şi în bătaia vântului începu să fredoneze unul din multele cântece pe care le învăţase de când făcuse ochi şi urechi pe pământurile acestea ale românilor:

Frunză  verde d-o lalea,

Frumoasă-i mândruţa mea!

De frumoasă ce era

Şi dracul înspăimânta.

Şi când intră in obor,

Fug vitele de se omor.

Când o văd noaptea la foc,

Parcă văd un boloboc.

Călări fără-ncetare până pe la vremea prânzului când se opri pentru hodina sa și a Negrului care-l purtase cu dârzenie prin nămeții din câmpiile Munteniei. Se decise să facă un popas la poalele unui delușor și se trase mai adânc într-o pădurice pentru a fi ferit de privirile oricui ar fi trecut acele poteci. Își isprăvi proviziile de mâncare și împărți calului ce mai găsi pe fundul traistei în care pusese cu o seară înainte ceva nutreț.

Soarele scădea dincolo de pădure şi în locul lui o roşeaţă aprigă brăzda cerul, prevestind războaie şi moarte. Aşa se ştia din bătrâni, aşa auzise şi el şi, nici măcar cât durează un fulger, nu se îndoia că spusele erau adevărate. „Doamne, fereşte-ne şi miluieşte-ne. Mai ales de ciumă”, gândi Tudor, în timp ce ochii lui închişi se alăturau crucii pe care şi-o făcea cu mâna-i dreaptă. Pământul ăsta românesc pe care călcase în puţinii săi ani de viaţă văzuse multe în ultimul secol. Războaie, jafuri, incendii, cutremure, mari ploi, inundaţii şi foamete. Stăpânitori lacomi de avere, biruri mari şi multă suferinţă. Şi cum toate nu erau de ajuns, pe capul bieţilor români, cădea ca o lovitură năprasnică de gâde ciuma... Se smulse din frâmântările-i păguboase cu greu şi păşi agale, ţinând bidiviul de dârlogi.

Când greierii îşi făcură simţită prezenţa, gălăgioşi şi  veseli ca întotdeauna, Tudor băgă de seamă că se apropia de satul P., moşie a lui A., boier mare acum, împământenit, cu toate că acum mai puţin de un veac strămoşul lui venise din lumea greacă pe pământ românesc doar cu straiele pe el. Buzele haiducului se strâmbară într-un amestec de uimire, dispreţ şi ciudă. Deşi încerca să caute o noimă, era peste puterile lui de înţelegere cum pe spinarea acestui neam primitor şi bun, tot felul de străini ajunşi aici aproape muritori de foame deveneau peste ani, mari boieri şi stăpăneau peste vieţile amărăţilor de ţărani români. Văzu că mai avea câţiva paşi până la intrarea în sat şi, cătând să vadă dacă e bine să ocolească au ba, îşi aminti că nu mai aveau merinde şi că îi era şi foame după atâta drum şi alergătură. Se opri, aruncându-şi ochii împrejur şi cu mare iuţeală scoase câţiva bănuţi dintr-o mică ascunzătoare cusută pe interiorul cuşmei şi îi puse în chimir. Asigurându-se, din nou, că nu era nimeni în jurul lui că să-l vadă, îşi îndreptă picioarele lungi şi obosite pe uliţa mare  a satului în căutarea vreunui han sau loc de popas.

Privirea care i se înfăţişa era tristă ca ochii unui copil flămând. Mici bordeie care stăteau să cadă şi pe care doar proptelele, dibaci puse de ţărani, le mai împiedicau să nu se prăbuşească peste oameni; alte locuinţe îngropate în pământ... doar pe ici, colea se auzeau zgomote de animale. Câini, capre, oi poate. Tudor băgă de seamă că nici vorbă de boi, cai sau alte animale de muncă. Poate la câteva familii mai norocoase. Negru îl lovi cu botul  peste umăr şi îl trezi din cugetările lui. Dincolo de pâlcul de salcâmi care salutau din noapte pe călătorii pribegi, se vedea lumină şi din liniştea adâncă a nopţii, se auzeau voci, strigăte, când vesele, când aprige, când pline de ură şi înjurături. „Ehei, Negrule, de ţi-i dor de oameni, acuş să mi te ţii”, mustăci Tudor cu ochii ţopâind de vioiciune către cal. Bidiviul negru îşi ridică buza de sus, dezvelindu-şi dinţii mari şi sănătoşi într-un rânjet de aprobare, deşi întreaga lui figură spunea că ar fi răbdat orice discuţie şi companie umană, doar să mănânce bine. Când intrară pe cărarea plină de iarbă umedă, lui Tudor îi veni în nări miros de friptură bine aromată. „Vreo noatenă, pesemne”, se gândi el, deşi din câte văzuse nu prea se arătau prin jur oameni care să îşi permită a tăia şi a mânca asemenea delicatese.

Nici nu apucă bine Tudor să se obişnuiască cu lumina că şi ieşi  în întâmpinarea lui un flăcău slăbuţ, însă vânjos şi ager.  Firele de barbă ivite pe ici pe colea pe bărbia moale arătau că era un tânăr care se acomoda cu visurile de a fi în curând bărbat.

- Seara bună, călătorule! Ce trebuinţi te aduc pe la noi? Ţi-i foame şi sete; ai vrea o căpiţă de fân pe care să te poţi hodini la noapte? Şi până să apuce Tudor să răspundă, adăugă: haide, să te încălzeşti năuntru, la o ţuică bună.

- Să trăieşti, flăcău, rosti tare Tudor. Iaca, mi-e că vreau din toate; da’ nu îţi fă griji, plătesc tot. Ia, cât mi-l adăpi pe Negru, zi-mi, cine-i pe la voi? Aud mare chef năuntru. Şi zicând asta, Tudor se frecă cu palma stângă pe mustăţi şi bărbie, în timp ce privirea ageră nu-l scăpa din ochi pe argat. Câtă vreme, acesta îl luă pe Negru ca să îi dea nutreţ, din locuinţă se auziră chiote şi un glas puternic, însă frumos, prinse a cânta cu vână:

           

            Zi-i odată mărăcine

            Cine mi-e mai drag pe lume?

            Calul sur, armele bune.

            Să-mi iau drumul, poteceaua,

            Unde-mi cântă turtureaua

            Unde-mi sburdă căprioara.

            Să-mi iau seama codrului

            Să-mi fac haina trupului,

            Pe potriva codrului.

            Şi să-mi fac de-o căciuliţă

            Verde ca frunza de viţă.

            Şi să-mi fac d-un cojocel

            Ca frunza de păducel

            Să intr-un codru cu el.

            Să străbat colnicele

            Şi toate strâmtorile

            Să mă joc cu rilele

            Să le beau cu mândrele

            Prin toate cârciumile.

-E Novac, haiducul, spuse dintr-o dată flăcăul, în timp ce se îndrepta spre cişmea să aducă apă pentru Negru. E aci cu o parte din ceata lui, numa’ ce l-au gătat pe Ilie a lu’ Albu, arendaşul boierului. Of, Dumnezeu să îl aibe în paza lui pentru binele făcut. Câţi nu a mai băgat în pământ câinele ăla de om cu  răutatea şi lăcomia lui, zise răstit şi cu năduf flăcăul, ducând apa calului care acum rupea cu poftă şi mesteca de zor nutreţul pus dinaintea lui.

Tudor tresări la auzul celor povestite şi inima îi zvâcni cu putere. Soarta era un lucru ciudat. Şi adesea periculos. Se ştia cu Novac şi cu oamenii lui. Se bătuseră împreună de multe ori. Cu turcii, cu muscalii, cu austriecii, cu potera... se bătuseră şi între ei pentru Ilinca Petrii. „Ehei, ce mai vremuri!”, spuneau gândurile lui Tudor, în timp ce el mustăci întrebător şi îndreptându-se de spate, păşi agale spre han, aruncând din mers câteva vorbe baiatului:

-  Io intru, bagă de seamă la cal, ai grijă de el. Apoi, vino înăuntru să aduci ceva de mâncare, aşa mi-i foame încât zic că de când mă ştiu am trăit cu noduri fripte învelite cu răbdări prăjite.

Şi cu gândul la o pită caldă scoasă din cuptor şi la un drăguţ de caş de să-l mănânci cu ochii, nici nu mai aşteptă răspuns şi păşi pe uşa hanului, tocmai când vocea plăcuta de adineauri încheia un alt cântec la modă:

Cine pe haiduci iubeşte

Dumnezeu îi miluieşte

Cine viaţa i-o jertfeşte

Dumnezeu nu-i părăseşte.