Haiducii (VII)

Gheorghe se închină o dată, sărută icoana, primi binecuvântarea preotului şi în tot timpul ăsta se rugă să îl ajute Dumnezeu pe feciorul lui, Dan, să izbândească în toate şi să vină sănătos acasă şi se rugă şi pentru ei să îi vegheze Domnul în lunga iarnă ce îi aştepta. Catinca veni şi se închină şi ea şi tot ea îl însoţi pe preot spre ieşire, vorbind despre domni, vreme şi foamete şi dându-i nepotului acestuia, ţârcovnic, atenţia cuvenită, tot după obicei. Bărbatul nu mai intră în casă, trase adânc aer în piept şi se îndreptă spre polată de unde luă o lopată şi aruncându-şi ochii împrejur se hotârî de unde să purceadă la curăţitul bătăturii de zăpadă.  Era mai uşor acum, chiar dacă ningea mereu, zăpada nu era aşa de grea.  Nici nu apucă bine să se încălzească şi Catinca întoarsă de la drum îi spuse din pragul casei:-              Vezi că mă duc acu pe la Ileana lu’ Pilă; vedem ce mai povesteşte, i-o fi venit bărbatu de la cetate. O fi mai ştiind ce mai e pe la capitală…
-              Du-te, fă, dacă vrei. O fi ştiind, da’ nu te agita prea mult, pe fi-tău tot nu l-a văzut. Altfel, mi se arăta mie, spuse Gheorghe cu jumătate de glas.
-              Că l-a văzut, că nu l-a văzut, aflu eu.

Catinca îşi aruncă şorţul vechi, schimbă baticul, luă opincile bune şi plecă pe drum prin ninsoarea abundentă şi se îndreptă încet spre casa lui Tudor Ilie zis Pilă. În acest timp, Gheorghe se apucă vârtos de rânit zăpada şi după două ceasuri se opri, uşor ostenit, şi proptit în coada lopeţii, în mijlocul drumului, privi, prin zăpada care se rărise acum, hăt departe, spre pădurea de la marginea satului, fără a se concentra pe ceva anume. Câte nu văzuse pădurea aceea şi câte năzbâtii nu făcuse el cu alţi tineri din sat când erau flăcăi şi grijile vieţii nu se abătuseră asupra lor ca loviturile de ciomag. Vânase animale, se bătuse, furase lemne şi cunoscuse iubirea femeilor în codrii aceia ai satului său natal. “Ehei, ce vremuri, ce plăceri şi ce viaţă”, zise el, oftând şi se închipui iarăşi tânăr, ferice, după cum credea acum că fusese atunci, de gât cu o ţărăncuţă nurlie, călare pe Grozea, voinicul său bidiviu din tinereţe. Lătratul lui Mustăţea care alerga o pisică prin nămeţi îl trezi din reverie şi îl făcu să râdă. Aruncă cu lopata zăpadă peste câinele său şi îl urmări scuturându-se şi eliberându-şi blana şi părul de invadatorul ud, alb şi nemilos. Începu iarăşi să cureţe drumul de zăpadă şi când termină era năduşit tot, însă mulţumit de cărarea suficient de largă pe care se putea merge acum fără mari probleme. Spera că nu va fi ger noaptea şi că zăpada nu va îngheţa. Astea însă nu mai erau grijile lui, ci voia Domnului.Gheorghe intră în curte, urmat de câinele său  şi se îndreptă cu paşi leneşi spre polată unde lăsă lopata curaţată de zăpadă şi uitându-se spre cer, se întrebă cât va mai întârzia Catinca. ”Off, ce limbaliţă are şi muierea asta”, spuse în sinea lui. Intră în casă, aruncă pe cuptor straiele ude şi se trânti pe rogojină cu gândul să se odihnească oleacă. Poate chiar să tragă un pui de somn, dacă va putea şi dacă nu îl va trezi careva. Se întinse pe spate, îşi puse mâinile pe piept, aşa cum îi plăcea mereu şi cum ştia că bagă groaza în nevastă-să, închise ochii şi lăsă gândurile să umble aiurea prin mintea lui. Era obosit şi înainte să îşi aducă aminte de Ileana lui Stroe Lemnaru, marea lui iubire din tinereţe, adormi şi visă. Nu mult, însă intens. Se făcea în vis că era lup şi încă unul tânăr, în plină putere. Era tot iarnă, nu mai ningea şi era pe asfinţite. Îi era foame şi nu prea, aşa că alerga alene pe nişte creste de munte. Pădurea era liniştită şi pentru că se lăsa frigul nopţii şi bine îngheţată. Adulmecă îndelung şi simţind miros de animal, îşi domoli mersul şi se ascunse prin desişuri, continuând să fie cu simţurile alerte. Dacă avea noroc şi vâna, putea să aştepte liniştit câteva zile şi să se adăpostească în bârlogu-i drag. Se furişă tiptil prin zăpada mare şi simţi cum se apropie de pradă pentru că mirosul era din ce în ce mai puternic. Toate simţurile sale  erau încordate la maximum. Şi deodată zări căprioara. Şi îşi pregăti colţii şi sări din tufiş spre ea. Căprioara încercă să fugă, însă nu avu nicio şansă. Lupul o apucă prima dată de coapsă, o doborî la pământ şi în secunda următoare se pregăti să o ucidă. Şi chiar atunci Gheorghe se trezi din somnul său speriat, ud leoarcă şi extrem de agitat. Nu îşi dădu seama cât dormise, însă era în aceeaşi poziţie în care se culcase şi după lumina de afară nu dormise mai mult de un ceas sau un ceas jumate. Văzu hainele Catincăi şi înţelese că femeia se întorsese acasă şi că era probabil prin curte, nevrând să îl trezească.  Se ridică din pat încet şi fără grabă, încă speriat din cauza visului. Ieşi şi o văzu pe Catinca sub polată, pe o buturugă de lemn. Femeia cosea vechiul lui cojoc şi se uita la găinile care alergau după mâncarea pe care o aruncase pe bătătură.