Istoria unei emotii: plictiseala

Istorie si istorii, Centrul Cultural Pitesti, Incursiune in istoria tacerii

Istorie si Istorii, septembrie 2015

Istorie si Istorii, august 2015, Centrul Cultural Pitesti

Mongolii intre mit si realitate, Centrul Cultural Pitesti, 13 iulie 2015

Haiducii (VI)

-  Dapăi, ce vrei, muiere? Iarnă se cheamă că e, aşa că să ningă. Tu ai grijă să nu îngheţe apa, iar eu dacă văz că ninge aşa şi peste un ceas, mă duc să rânesc zăpada ca să putem să mergem prin curte.

- Vezi numai să cureţi de zăpadă şi poteca spre puţ. Tare mi-i frică să nu se îngreuiască şi să nu putem să mergem apoi după apă.

-  Eh, nu îţi fie aşa frică, punem zăpada la topit în odaie, peste noapte. Nu am murit noi cincizeci de ierni, nu murim nici în asta. Iară dacă o fi să murim, ce atâta bai?

-  Nu cobi aşa, eu nu vreau să mor. Măcar să îl mai văd pe Dan, să ştiu că e bine, că e şi el cu rostul lui, cu casă şi nevastă. Îmbătrâneşte pe drumuri cu negustoriile lui şi geaba mai strânge parale. Bătrân nu îl mai ia nimeni de bărbat. Şi Catinca, vădit nemulţumită de calea apucată de feciorul ei, oftă adânc de mai multe ori, în timp ce se aşeză pe o rogojină şi îşi potrivi mai bine baticul negru, gros, pe capul ei.

Diana Enache la Pitesti

Centrul Cultural Pitesti, iunie 2015

Antena 1 Pitesti- Din culisele Istoriei, Mioveni-traditie si modernitate

Haiducii (V)

II.  Gheorghe deschise ochii, şi-i aruncă repede prin cameră şi venindu-şi repede în fire se linişti şi prinse a ofta încet, în timp ce devenea stăpân pe corpul său.  Catinca sforăia nu prea tare lângă el, cu ochii ei mari în tavan şi cu părul uşor despletit pe sub batic. Ţăranul nostru se ridică într-un cot şi se uită la muierea lui, când cu ciudă, când cu uimire, când cu duioşie. Nu se prea iubiseră, se luaseră că aşa fusese vrerea părinţilor şi cu timpul nu au avut încotro decât să se suporte reciproc. Şi trecuseră ani mulţi, cu de toate, şi bune şi rele. Acum, cât era ziulica de mare, puţine erau clipele în care nevastă-sa nu-l cicălea. Se albise părul pe capul său şi nu ştia cât mai are de trăit, însă era sigur că avea să moară fără ca vreunul din neamul său să îl înţeleagă cu adevărat. Se cutremură de propriile-i gânduri, se ridică şi se aşeză pe tăblia patului şi îşi luă de pe un scaun micuţ pantalonii pe care îi trase peste izmene. Îşi puse şi opincile, apoi cojocul şi ieşi în tindă unde îşi turnă apă cu  o bărdacă veche, fără coadă acum, şi se spălă pe mâini şi pe faţă, râzând în sinea-şi de picăturile de apă care se prelingeau pe cămaşă din barba sa bogată şi albă. 

Amintiri de razboi, Antena 1 Pitesti, 17.06.2015

Haiducii (IV)

          - Marcule, strigă Novac, încă vesel şi stăpân pe simţuri după tot vinul pe care-l băuse, mai zi-ne un cântec din cele ce le ştii. Că bine le zici câteodată!

            Marcu se întoarse din trupu-i bine făcut şi zâmbi uşor trist în direcţia lui Novac. Se ştiau de multă vreme şi trebuia să mai curgă multă apă pe Dunăre până când avea pământul românesc să primească jertfa sângelului lor. Căci aşa se juraseră atunci când se legaseră fraţi de cruce: să moară împreună cu armele în mână, încercând să îndrepte relele din ţară. El era fiu de popă şi adesea îl mai prindea dorul de tătă-său pe care nu îl mai văzuse de vreo zece ani.  Marcu avea o stare bună; tatăl lui, Gheorghe, preot în satul natal, avea gospodărie frumoasă. Mamă lui, Ioana, fusese sufletul familiei. Fiică de ţăran, îl iubise cu toate fiinţa ei pe Gheorghe şi îşi divinizase copiii. Cât trăise ea, Mitea şi Marcu nu au ştiut ce e tristeţea şi vremea rea. Ioana murise însă de ciumă şi de atunci toată viaţa lor se schimbase. Marcu era mare atunci, însă micuţul Mitea plânsese zile în  şir. Îşi amintea când veniseră cioclii să îi despartă, când le-au curăţat casa, când au urcat-o pe mama lor în căruţa aia blestemată cu coviltirul ei cu tot. Pe Mitea cu lacrimi în ochi, alergând ca un nebun în urma căruţii.  Satul natal fusese pustiit atunci; familii întregi decimate şi destrămate,  zeci de oameni care luaseră calea codrilor şi a pribegiei. Marcu fusese martor al dramei sociale a unor oameni lăsaţi pradă morţii. Uitaţi, izolaţi, aruncaţi la gropa de gunoi de către boierii şi domnii care îşi păzeau doar vieţile şi avutul.  De atunci, Marcu luase drumul  haiduciei şi Mitea, deşi era copil, îl urmase. Plecaseră în lume cu rostul de a continua ceea ce mama lor făcuse atâta vreme cât trăise. Să ajute oamenii sărmani şi să le mai ostoiască din durerile fizice şi sufleteşti.  Marcu se ridică în picioare, îşi puse o mână la chimir şi alta pe flintă şi zise lui Mitea:          

Te vad

Te văd pictată-n lemn de plută

Doi ochi albaştri picură-n amurg

Când ultimele raze te sărută

Rămâi deasupra apelor ce curg.

O rândunică se ridică în zbor

Pluteşte-n aer dor de libertate

De jos de pe pământ, salută cu onor

Doi vechi stejari, cu crengile plecate.

Haiducii (II)

În han era veselie mare. Câteva mese erau ocupate cu fripturi, sosuri de tot felul şi stacane întregi de vin. Novac era tolănit pe un scaun mare cu spătar peste care gazdele puseseră o velinţă colorată, spălată recent şi frumos mirositoare. Haiducul privea la fârtaţii săi cu plăcere şi bucurie şi mai abitir la Siţa, slujnică la han. Năltuţă, tinerică şi cu privire galeşă, cu trupul subţire şi cu sâni mici şi obraznici, era numai bună de iubit. Se mişca iute printre ei şi toată făptura ei se unduia, conştientă de privirile pofticioase care o urmăreau.  Marcu, fratele de cruce al lui Novac, bărbat de patruzeci de ani, fiu de popă şi fost cântăreţ bisericesc, dat la relele vieţii acum, era cel care le cânta prietenilor săi cu atâta foc şi putere în glas. Zarva generală se potoli într-o clipă, atunci când uşa de la intrare, în zgomot puternic, se dădu în lături şi pe ea îşi  făcu apariţia un bărbat de vreo treizeci de ani, înalt, bine făcut la corp, cu o figură ageră şi cu o splendoare de mustaţă pe chipu-i jovial. Pe umeri, nas şi mustăţi purta urmele zăpezii de afară.  Puşi în gardă şi gata să sară pe intrus, haiducii lui Novac se liniştiră după numai câteva secunde şi în întreaga încăpere se auzi puternic şi sonor glasul lui Novac, bine acordat din pricina paharelor de vin pe care le băuse:

Haiducii (I)

Motto:  „Dar apoi îmi ziceam: Cum se poate tata să fie prieten cu unul:

     Din cei cu puşca lungă,

     Care dau chiorăş la pungă

                 Feciori de lele nebună

               Care noaptea-n frunză sună?” (Ion Ghica despre Iancu Jianu)

Tudor privi spre cer cu ochii săi mari şi căprui, căutând parcă să străpungă lumina răsăritului de soare. Între pământul acoperit de omăt şi albastrul cerului pe care o mână nevăzută punea forme de nori albi cu înţelesuri nepătruse, se găseau multe griji care tăiau adânc cute pe fruntea bravului român.  În sufletul lui plângeau încă amintirile şerbiei din copilărie şi nu mai târziu de ultimul an strigătele de disperare ale ţăranilor din satele distruse de năvălirile turceşti. Îi era teamă. Fusese plecat două luni şi acum, la întoarcerea acasă (deşi legile îl găseau hoţ şi tâlhar, fără casă şi fără viitor, ca orice român, locurile în care se născuse şi în care crescuse, erau arse cu fier roşu în străfundurile sufletului lui), era nerăbdător să afle ce se mai întâmplase şi temător cu privire la cei care îi erau dragi şi despre care nu mai aflase veşti. 

Îşi potrivi cojocul mai bine pe corp, îşi strânse chimirul şi trase adânc aer în piept, atingând uşor cu degetele mânerul sabiei care se odihnea prinsă de el. Îi dădea încredere. Erau vremuri grele şi Tudor ştia că datoria sa de român era să îşi pună viaţa în slujba celor care nu se puteau apăra singuri. Strânse repede de pe ştergar bucata de mămăligă şi ceapa ce îi mai rămăseseră după masa de dimineaţă şi le aruncă pe dată în traistă.  Buzele lui se mlădiară într-un zâmbet larg şi dulce, atunci când îşi aruncă braţele pe după Negru, vajnicul bidiviu de care îl lega o tovărăşie veche. Dădu pinteni calului şi în bătaia vântului începu să fredoneze unul din multele cântece pe care le învăţase de când făcuse ochi şi urechi pe pământurile acestea ale românilor:

Asteptare

Șoptește-mi!Vreau să îți văd buzele și să le ghicesc cuvântul

Cântă-mi! pentru a-ți auzi duiosul glas neegalat în univers,

Zâmbește! Așa va înflori si sufletul meu si intreg pământul

Privește-mă! Vreau să te întipăresc pe veci în acest vers.

Vino alături de mine, am să îți scriu ochii în ochii mei

Prilej cu care vei vedea că ești oaza mea de apă vie

Pășește! Vreau să înțeleg de ce credeau oamenii în zei,

Lasă-ți părul pradă vântului care încet și nevăzut adie.

Plantează un trandafir pe nevăzutele-mi simțiri cu gingășia ființei tale

Atinge mâna mea și am să port mereu cu mine fiorii fericirii

Crede în mine, las mărturie acum și o încredințez unei raze de soare:

Și dacă ar fi să mor, te voi iubi atâta timp cât vor renaște trandafirii.

Iepuri și nuci

Pe drum,pe unul de oriunde, să nu mă întrebați care

Mergeam de zor, era pădure, uitai ca să vă spun

Pierdut în gânduri, atent numa la greaua răsuflare

Mă speriai cumplit, ajuns în dreptul unui bătrân alun.

Ce să vă zic? Inima bătea din piept să salte afară

Eram tot doar o panică, uimire scria pe a mea frunte

Cât cepele aveam eu ochii și mă întrebam: ce treabă rară

Iaste asta? Pesemne oi fi leșinat mergând deja de ore multe.

Curgeau șiroaiele pe mine, ziceai că-s Oltul au Muresul,

Ba chiar părea că-s Dunărea măreață, furios învolburată

Căci, zău, tare-i ciudat și n-aș crede că alunul

Este capabil de o tranformare atât de neașteptată.

Istorie si istorii cu Marin Toma- mai 2015

Istorie si istorii cu Marin Toma, aprilie 2015. Centrul Cultural Pitesti: despre animalele fantastice

Dansează cu mine!

Danseaza cu mine, in asta seara, pe aripi de nori,

Am sa te port pe brate pana la luna

Si mistuit de focul din ochii tai incantatori,

Cu stelele drept martori, te voi chema sa-mi fii stapana.

Danseaza cu mine in clipa asta, timpul a disparut

Numai pe buzele tale e scris viitorul

In vraja dansului, initiat printr-un sarut

Va strig: Lautari, sa-nceapa urmatorul!

Despre jocuri si joaca-Istorie si istorii cu Marin Toma, martie 2015

Creioane Colorate

Eu nu visez noaptea in culori

Imi traiesc visurile ziua pe lumina

Cresc in suflet o gradina cu  flori

Pentru a vi le oferi cu drag in rima.

Imi port sentimentele in ochi

Zambetul imi este scut acum

Versurile imi picura din inima ca niste stropi

Pe care un nor distrat i-a uitat pe drum.

Istorie şi istorii cu Marin Toma- februarie 2015

Istorie şi istorii cu Marin Toma- ianuarie 2015