Haiducii (IV)

          - Marcule, strigă Novac, încă vesel şi stăpân pe simţuri după tot vinul pe care-l băuse, mai zi-ne un cântec din cele ce le ştii. Că bine le zici câteodată!

            Marcu se întoarse din trupu-i bine făcut şi zâmbi uşor trist în direcţia lui Novac. Se ştiau de multă vreme şi trebuia să mai curgă multă apă pe Dunăre până când avea pământul românesc să primească jertfa sângelului lor. Căci aşa se juraseră atunci când se legaseră fraţi de cruce: să moară împreună cu armele în mână, încercând să îndrepte relele din ţară. El era fiu de popă şi adesea îl mai prindea dorul de tătă-său pe care nu îl mai văzuse de vreo zece ani.  Marcu avea o stare bună; tatăl lui, Gheorghe, preot în satul natal, avea gospodărie frumoasă. Mamă lui, Ioana, fusese sufletul familiei. Fiică de ţăran, îl iubise cu toate fiinţa ei pe Gheorghe şi îşi divinizase copiii. Cât trăise ea, Mitea şi Marcu nu au ştiut ce e tristeţea şi vremea rea. Ioana murise însă de ciumă şi de atunci toată viaţa lor se schimbase. Marcu era mare atunci, însă micuţul Mitea plânsese zile în  şir. Îşi amintea când veniseră cioclii să îi despartă, când le-au curăţat casa, când au urcat-o pe mama lor în căruţa aia blestemată cu coviltirul ei cu tot. Pe Mitea cu lacrimi în ochi, alergând ca un nebun în urma căruţii.  Satul natal fusese pustiit atunci; familii întregi decimate şi destrămate,  zeci de oameni care luaseră calea codrilor şi a pribegiei. Marcu fusese martor al dramei sociale a unor oameni lăsaţi pradă morţii. Uitaţi, izolaţi, aruncaţi la gropa de gunoi de către boierii şi domnii care îşi păzeau doar vieţile şi avutul.  De atunci, Marcu luase drumul  haiduciei şi Mitea, deşi era copil, îl urmase. Plecaseră în lume cu rostul de a continua ceea ce mama lor făcuse atâta vreme cât trăise. Să ajute oamenii sărmani şi să le mai ostoiască din durerile fizice şi sufleteşti.  Marcu se ridică în picioare, îşi puse o mână la chimir şi alta pe flintă şi zise lui Mitea:          

- Miteo,  ia scoate fluierul şi hai să îi învăţăm pe neştiutorii ăştia cum cântă romanaţenii.

            Mitea se îmbujoră pe dată şi întinzându-se după fluier, se pregăti să îi ţină isonul fratelui său mai mare. De la primele acorduri de fluier şi voce, toată lumea se opri să îi asculte pe cei doi. Era ceva aparte în cântarea lor. Tristă şi totuşi plină de putere. Mergea drept la suflet. Scotea lacrimi din cei mai aprigi ochi. De nostalgie, de dor, de jale şi de revoltă. Toate la un loc aşa cum numai sufletul unui român poate simţi. Novac privea cu dragoste la fraţii săi întru haiducie, Tudor se oprise din mâncat şi era mişcat de muzica celor doi. Petre şi Siţa încercau cu greu să îşi ascundă lacrimile, în timp ce Lică părea pierdut într-o lume în care muzica îi aducea aminte de copilărie sau i-o aducea aievea, în faţa ochilor, pe Siţa. Hangiul şi muierea erau şi ei plini de emoţii, cu gândul poate la tinereţile lor trecute şi irosite sau la puţinele ore de trăit rămase celor cinci haiduci. Căci izbutiseră să trimită veste oamenilor boierului şi aceştia trebuiau să le cadă asupra cu fiecare minut care trecea. De la doine la cantece de dragoste şi apoi la balade haiduceşti; Marcu şi Mitea cântară cu foc minute în şir:  începură cu „stau ca jaru’ aprins în vatră/ pentr-un drăcuşor de fată…iti dă gură şi te-mbată” şi încheiară cu:

            Dare-ar bunul Dumnezeu

            Să umble şi plugul meu

            Din baltag să-mi fac un plug,

            Pistoalele să le-njug

            Ca să brăzduiesc pieziş,    

            Ş-unde a fi crângul mai des

            Să trag brazda dracului

            În calea bogatului.

            Se simţea în aer emoţie de suflet românesc, aşa cum nimeni niciodată nu va putea să descrie. Oricât de rele ar fi timpurile, cât de nenorocită ar fi viaţa şi chiar dacă suferinţele ar umple Dunărea, românul mai bea o duşcă, mai cântă o doină şi se încrede în Dumnezeu că o să iasă cu bine la liman şi din încercările astea.  Tudor oftă adânc, nici el nu ştiu de ce şi se ridică cu gând să iasă pe afară. Băuse cam mult. Îşi puse cojocul pe spinare şi ieşi; afară ningea şi mai tare acum şi începuse să viscolească. „Eheei, are să fie  iarnă grea asta”, îşi spuse în gând haiducul.  Trase aer în piept de câteva ori şi îşi curăţă plămânii cu aerul rece al nopţii de iarnă. „E cam tristă luna”, şopti el, privind înspre cer şi părându-i-se că de acolo de sus se transmite un mesaj oamenilor. Sau lui.  Se închină ca să îi treacă fiorii ce-l apucaseră şi  auzind zgomot dinspre grajd, îşi lăsă paşii să îl ducă încet către Negru. O luă de-a dreptul prin curte, fără să ţină cont de potecă şi lăsă urme adânci în stratul de zăpadă. Intră în grajd şi îşi mângâie calul din priviri, şoptindu-i apoi la ureche să fie liniştit. Negru era însă agitat, cu urechile ciulite şi dintr-o dată îi transmise starea sa şi haiducului. Tudor ştia bine să se încreadă în simţurile animalului. Cătă din privire şi se apropie şi de ceilalţi cai ai haiducilor lui Novac şi văzu că şi ei erau agitaţi. „Nu-i a bună”, zise Tudor. Şi, mânat parca de Dumnezeu, dezlegă caii şi îi duse liberi spre spatele hanului. Dacă era primejdie, ieşeau pe vreun geam sau o uşă, încălecau şi poate ar fi putut scăpa. Nu avea teamă că vor fugi caii; erau animale care îşi purtaseră stăpânii prin multe lupte şi încercări. Se întoarse repede în han şi de îndată ce închise uşa strigă către fraţii lui:

-               Nu-i a bună, fraţilor! Ceva nu e cum trebuie, caii sunt speriaţi, i-am luat şi i-am dus în spatele hanului ca să putem fugi, dacă e musai.  Afară e frig şi linişte. Prea multă linişte, pentru plăcerea mea....

            Lică şi Siţa amuţiră pe dată, Mitea privi speriat prima dată către Marcu, apoi când spre Novac, când spre Tudor. Marcu şi Petre se ridicară încet, dar sigur, se îmbrăcară şi îşi puseră armele la îndemână. Novac şi Tudor făcură la fel. Nici unuia dintre ei nu îi trecu prin gând că Tudor ar putea să se fi înşelat. Ştiau bine că nu puteai fi niciodată prea cu băgare de seamă. Şi aveau încredere în tovarăşul lor de haiducie. Trezit ca prin minune din beţie, Novac îşi aruncă ochii lui de vultur prin încăpere, citind parcă nu doar în sufletele oamenilor ci şi în toate lucrurile de jur. Şi, fără ca nimic să anunţe, pe negândite, aruncă un cuţit de pe masă spre hangiu. Acesta nici nu apucă să priceapă ce se întâmplase că văzu cuţitul înfipt în lemn în spatele său şi auzi vocea haiducului:

-               Tu-ţi dumnezeii mă-tii, câine, ne-ai vândut?  Te spintec ca pe porc şi la mormântul tău mânânc piftie şi cârnaţi.

Nu a mai fost timp suficient decât pentru strigătele femeilor şi ale hangiului lovit cu putere de Novac, şi cu pumnii şi cu picioarele. Acesta era plin de sânge şi chirchit la pământ. Petre îi trase deoparte pe Siţa, Lica şi pe hangiţa şi îi avertiză să nu scoată nici măcar un sunet, darămite o vorbă. Tudor îl luă de braţ pe Novac ca să-l liniştească şi strigă:

-               Miteo, mergi în spate şi vezi de cai, să nu se sperie. Dă de ştire dacă vin după noi. Şi, ca să-i dea curaj, adăugă: şi dacă vin spre tine, trage, tu-le muma-n cur. Unu să nu scape.. Marcu-le, ieşi în faţă şi vezi un’ te ascunzi. Novace, nu-l omorî, nu îi lua păcatele. În plus, poate ne mai trebuieşte, mişelul.

Fraţii se mişcare iute şi Novac se linişti, auzind vocea blândă şi puternică a lui Tudor. Se îndreptă de şale, îşi netezi mustaţa şi începu să râdă puternic, bătându-i pe umeri pe Petre şi Tudor şi băgând spaima în hangiu şi slugile sale. Mitea se întoarse curând şi spuse încet:

-               Vin, nenea a avut dreptate. Şi sunt mulţi. Nu îi poci vedea în beznă, chiar dacă ninge şi e luna pe cer. Trebuie că vin şi din faţă, ne împrejmuiesc..Mă întorc acum, mai spuse el şi dispăru imediat din faţa haiducilor. Novac îi zâmbi, iar Petre se ridică, strânse braţele puternice ale celor doi haiduci de lângă el şi spuse, grav şi hotărât:

-               Fraţilor, mi se arată semne că mor în noaptea asta. Am să mor trist că nu mai joc româneşte, că nu mai văd pomii înfloriţi, că nu mai respir aer românesc...că nu mai pot să îi şterg de pe obraz lacrimile mamei sau să îl ajut pe tata care îi bătrân acum. Sunt bucuros că am colindat ţara cu voi, am să cer iertare lui Dumnezeu pentru relele făcute şi de sus, am să veghez să fiţi sănătoşi şi puternici. Novace, frate al meu, pentru că te-am cunoscut, azi merg la moarte liniştit.

   Tudor suspină şi plecă încet capul. Novac, privea adânc în ochii lui Petre şi parcă revedea toate câte petrecuseră împreună. Niciunul dintre cei doi haiduci nu lua în râs cuvintele lui Petre. Şi unul şi altul ştiau că aşa avea să fie. Dumnezeu arată românului ceasul morţii ca el să se împece cu el şi cu lumea şi să înfrunte moartea cinstit şi viteaz.

-               Petre, spuse Novac, murim cum am trăit, împreună. Şi dacă te-oi duce înaintea mea, să mă aştepţi. Viu negreşit. Te răzbun, ţin jurământul nostru şi cu mila lui Dumnezeu ne întâlnim în alte vieţi. Şi om fi atunci mai liniştiţi.

            Tudor se îndreptă spre hangiu şi nevastă-sa, îi legă pe amândoi, apoi pe Lică şi pe Siţa. Femeia era speriată de moarte şi părea că în curând are să leşine. Braţele puternice ale haiducului, respiraţia lui calmă, vocea puternică, însă liniştită şi hotărâtă o înviorară şi prinse curaj. „Până la urmă, nimeni nu avea nimic cu ea”, gândi Siţa.  Deodată se auzi zgomot de armă din spatele hanului. Apoi, altele din faţă.  Mitea şi Marcu răspundeau şi ei. Tudor, Novac şi Petre se înţeleseră din ochi. Petre merse după Mitea, Novac  după Marcu şi Tudor rămase în sala hanului în aşteptare. Ştiau toţi ce aveau de făcut. După câteva minute, timp în care focurile de armă se auzeau repetat şi dintr-o parte şi dintr-alta, Mitea se ivi spre sală şi prin semne îi spuse lui Tudor că în partea lor să fie puţin peste zece inşi. Tudor pricepu, ieşi după Novac şi Marcu, care, ascunşi prin bătătură, băteau în dreptul copacilor din faţă, încercând să ghicească  pe vrăjmaşi. Ştiau însă că erau şanse mici să izbândească... Tudor le şopti cam câţi erau în spatele hanului şi că Petre încerca să pună caii la adăpost. Câţiva dintre oamenii boierului pătrunseseră deja în grajd şi trăgeau de acolo asupra haiducilor.  Nu puteau ieşi decât prin spate, însă numai dacă ar şti bine în care parte le erau duşmanii.  Era treaba lui Tudor asta. Haiducul se întoarse în han, surâse când dădu cu ochii de hangiu care bine strâns de funie se ruga la sfinţii sau la dracii pe care îi ştia să îi vadă în ştreang pe haiduci. Afară, Mitea şi Petre ţineau piept atacatorilor cu îndîrjire şi vitejie.  Tudor băgă iute de seamă ce zonă nu era acum bine apărată de cei care trăgeau asupra lor şi ştiu că dacă aveau să scape vreodată cu viaţă, aceea era direcţia bună. Le spuse şi arată în aceleaşi timp celor doi  haiduci şi se pregăti să îi anunţe pe Novac şi Marcu. Nici nu apucă bine să se întoarcă şi cei doi se năpustiră în han, respirând cu greu:

            -Tudore, ne  bizuiesc, nu le mai putem face faţă. Acuş intră peste noi, spuse Novac, baricadând uşa şi uitându-se îngrijorat când la Tudor, când la Marcu ce trâgea prin fereastră.

            - Haidem prin spate, am găsit o gaură întrei ei, încălicăm pe cai şi dacă om scăpa de gloanţe, e bine, spuse Tudor şi le făcu semn celor doi să îl urmeze, fluierând anume ca să ştie Petre că e semn să înceapă planul.

            Marcu mai descărca de două ori arma şi urmă pe cei doi. Cum ieşiră, îl văzură pe Mitea plin de sânge, lângă cai.  Flăcăul îl urcase pe Petre în şa, haiducul fusese nimerit de două gloanţe. În piciorul drept, în coapsă, şi în umărul stâng. Deşi suferea cumplit, se aplecase pe spinarea calului să se ferească de gloanţe şi îşi ducea rănile în tăcere. Ceilalţi se aruncară pe cai şi  porniră la galop printre duşmani, trăgând ca să îşi acopere fuga, mai mult la întâmplare.

-            Hait, şo pe ei, fug jigodiili, se auzi o voce sonoră, spartă, într-o română uşor pocită.

Haiducii aproape că ajunseseră în dreptul pădurii când câteva gloanţe îl nimeriră pe Vodă, calul lui Petre în coaste şi acesta se prăbuşi, aruncându-şi călăreţul în zăpada moale a nopţii. În acelaşi timp, siluete negre veneau iute spre haiducul rănit şi căzut la pământ. Tovarăşii lui se opriră la mică distanţă, speriaţi, dându-şi seama că nu aveau nicio şansă de a-şi salva fratele. Petre se târă repede de sub bietul său animal, apucă făclia pe care o luase cu el înainte să plece din han, o aprinse şi aruncând-o spre paiele strânse de hangiu într-un fel de adăpost în spatele hanului, strigă:

-               Fugiţi fraţilor, vă acopăr eu. Şi vă fac şi ceva lumină. Şi râse puternic privind flăcările care se căscau în noapte: iată, Doamne, lumânarea mea, a lui Petre haiducul.

Flăcările i-au încurcat puţin pe atacatori, câţiva chiar, vizibili acum, au fost împuşcaţi de gloanţele haiducilor. Ceilalţi însă, l-au înconjurat pe Petre şi l-au legat, neluând în seamă că paiele hangiului ardeau. Pricepuseră că îi pierduseră pe haiduci şi că boierul nu avea să fie îmbunat decât dacă aveau să îi aducă un prizonier pe care să îl poate chinui şi apoi omorî ca să deie exemplu. Căpetenia lor, un grec, scund, însă bine făcut, după ce îl înghionti pe Petre, îi spuse dispreţuitor:

-               Eh, cum ie tâlharule? Te-am găurit bine, fraţii te-au părăsit. Acuma mi-eşti de-al nostru. Te-om scărmăna bine şi te-om plimba prin sat ca sa vază românii dreptatea boierului şi a lui Dumnezeu. Iară după cu mâna mea de spânzur.

            În timp ce Petre încerca să îşi găsească o poziţie mai bună ca să îl privească pe grec în faţă, sângerând încă, haiducii îşi lăsaseră caii mai în pădure şi se întorseseră tiptil, la adăpostul nopţii să vadă ce avea să se întâmple cu Petre. Ştiau că nu puteau interveni, însă, fiecare, în tăcere, cu gândurile şi sentimente diferite, împărţea durerea şi suferinţa cu fratele lor. Şi acolo, împuşcat şi legat, cu viaţa părăsindu-i corpul, Petre ştia. Înţelegea. Şi creştea inima în el şi corpul i se umplea de o ultimă zvâcnire de energie.

-               M-am născut român. Şi viu de acum multe secole, din neamul lui Mircea şi din al lui Mihai. Şi m-am făcut haiduc, nu tâlhar cum îmi spui tu. Şi mă duc la moarte, în braţele lui Dumnezeu. Ţine minte, grecule, câtă vreme ţara asta nu va fi a noastră a românilor, fiecare sat românesc va naşte câte un haiduc. Şi nimeni, niciodată nu ne poate birui. Mă vrei prins? Ba, mai bine mor.

Şi, spre mirarea grecului şi a oamenilor lui, toţi bătăuşi şi ucigaşi năimiţi de boier de ani buni, haiducul se ridică în picioare, plin de sânge şi privi drept în ochii duşmanului său. Era privirea morţii şi a unui curaj nebun. Pentru câteva secunde, grecul se pierdu cu firea şi acele secunde fură decisive. Cu o vigoare pe care numai ceasul morţii ţi-o poate da, Petre se strecură printre ei şi se aruncă în flăcări, strigând cu ultimele lui cuvinte:

-       Novacee, răzbună-mă!

Oamenii boierului priveau înmărmuriţi la trupul haiducului care era mistuit de flăcări, închinându-se pentru sufletul lui şi lâudându-i curajul, în gând. Novac, plângând în noapte, urmat de Tudor, se îndreptă spre cai. Marcu venea în urma lor, ducând de braţ pe fratele său ale cărui lacrimi nu mai conteneau. În noaptea rece, cu luna strălucind deasupra, Marcu îi şopti fratelui său: „Miteo, Miteo, să ţii minte: aşa moare un haiduc...aşa moare un român”.