Haiducii (VI)

-  Dapăi, ce vrei, muiere? Iarnă se cheamă că e, aşa că să ningă. Tu ai grijă să nu îngheţe apa, iar eu dacă văz că ninge aşa şi peste un ceas, mă duc să rânesc zăpada ca să putem să mergem prin curte.

- Vezi numai să cureţi de zăpadă şi poteca spre puţ. Tare mi-i frică să nu se îngreuiască şi să nu putem să mergem apoi după apă.

-  Eh, nu îţi fie aşa frică, punem zăpada la topit în odaie, peste noapte. Nu am murit noi cincizeci de ierni, nu murim nici în asta. Iară dacă o fi să murim, ce atâta bai?

-  Nu cobi aşa, eu nu vreau să mor. Măcar să îl mai văd pe Dan, să ştiu că e bine, că e şi el cu rostul lui, cu casă şi nevastă. Îmbătrâneşte pe drumuri cu negustoriile lui şi geaba mai strânge parale. Bătrân nu îl mai ia nimeni de bărbat. Şi Catinca, vădit nemulţumită de calea apucată de feciorul ei, oftă adânc de mai multe ori, în timp ce se aşeză pe o rogojină şi îşi potrivi mai bine baticul negru, gros, pe capul ei.

- Ei, negustorie, auzi la ea, zise Gheorghe cu necaz. Aşa e cu timpurile astea moderne. Pe vremea mea i-aş fi spus hoinăreală. A plecat de acasă la dracu în praznic, unde a înţărcat mutu iapa. Cică ştie el, a auzit pe mă-să să-l pieptene de nu ştiu ce afaceri şi a plecat în lumea largă. A zis că vine acasă bogat, că îşi face viaţă nouă şi că are grijă el de noi să nu ne lipsească nimic. Îşi face ăsta rost în viaţă după ce mor eu. Şi atunci tot aia mi-e, că nu mai am cum nici să îl văz şi eu cu ochii mei, nici să îl ajut. Are mintea ta, fă, e prost ca o găină.

- Taci mă şi nu mai mânia pe Dumnezeu. Are să se întoarcă feciorul. Şi bogat au sărac, tot am să fac tot ce poci să îl pun la casa lui. Şi nu mai cobi atâta. Şi ce tot mă iei într-una că sunt proastă? Aşa cum sunt eu, ţi-am adus, când ne-am luat, două pogoane de pământ. Pământ bun, Gheorghe, pământ bun. Cum ţineam vitele astea fără el, ai? Când atâta lume moare de foame în sat...

-  Apăi, atâta ştii, ţi-a dat tac-tu două pogoane şi mi le bagi în ochi până o să îi închid de tot. Fă, din toată averea lui, tac-tu mi le dete pe astea ca să scape de tine. Şi tot de tine avu parte. Că, dacă nu erai tu, murea fără lumânare şi eraţi, fă, de râsul lumii. Voi, marii bogătaşi de pe aci. Că, de, aşa vă ţineţi voi, de neam mare. Şi, spunând astea, Gheorghe se puse pe un râs aşa de zgomotos că se cutremurau micile geamuri ale coşmeliei.

-    Ptiu, ia uite la el, moare de râs, moşneag senil. Vă storceaţi cămaşa de pe voi ca să aveţi ce bea. Cât despre mâncare, ai uitat că lumea zicea că la voi locuieşte foamea din vremea lui Ioan până când o să vină apocalipsa? Proastă, cum îmi zici tu, am fost. Aşa e. Am fost o proastă pentru că am venit la tine, în sărăcia asta. Mai bine mă călugăream.

-  Da, fă, te duceai la mânăstire şi te rugai să îl ierte Dumnezeu pe tac-tău de curvie, replică Gheorghe deloc supărat de spusele nevestei sale şi încă revenindu-şi cu greu din râs. 

Şi, deodată, pe când cei doi îşi spuneau gingăşiile de zi cu zi, se auzi lătratul aprig al lui Mustăţea şi voci nedesluşite pe fundal.

-  Sstt, zise repede Catinca, încercând să se ridice repede de pe rogojină şi să se uite pe geam.

-  O fi soru-ta, mai vrea ceva de la noi, adăugă zglobiu, dar şi cu năduf, Gheorghe. Că de adus, nu aduce niciodată nimic. Eh, cine-i?

-    Cred că e popa, vine cu vreo cântare ceva. Acuş ies la el.

-    Ieşi, fă, ieşi. Că e popa şi sigur te caută pe tine. Spune-i că acu’ viu şi eu, să fie cu băgare pe un’ te caută, mai zise Gheorghe, şi se puse iar pe râs.

-   Nu eşti normal, bărbate, nu eşti normal. Mai închină-te să te ierte Dumnezeu, spuse Catinca în timp ce ieşea pe uşă şi se îndrepta spre poarta de la intrare.

“A dracu, ea e cinstită rău…”, adăugă Gheorghe mai mult pentru el şi îşi aruncă pe spinare cojocul, îşi luă cuşma şi ieşi afară în urma muierii, clipind des din ochi din cauza fulgilor mari care cădeau din cer.

Afară viscolea şi Gheorghe îşi văzu muierea  înaintând prin nămeţii din curte şi pe popa cu ţărcovnicul în urma ei. Mustăţea privea de la poartă mârâind mereu. Popa Radu era trecut bine de prima tinereţe şi chiar dacă nu se ştia despre el să fi fost  la fel de iubăreţ ca popa Radu al Frăsinetului, gura lumii  povestea că nu puţine erau femeile, văduve sau măritate, care fuseseră mângâiate cu vigoarea sa în arta spovedaniei. De câte ori îl vedea, pe Gheorghe îl apucau nervii şi cu greu se abţinea să nu răbufnească.

-  Doamne ajută, rosti preotul apropiindu-se de casă şi de Gheorghe care stătea ţeapăn sub streaşină de parcă ar fi ţinut casa să nu cadă până când popa avea să vină în dreptul lui.

- Să ne trăieşti părinte! Cum e drumul pe nămetele ăstă? O fi greu şi pentru sfinţia ta; te-oi fi şi oprit pe la unii ca să te hodineşti, nu se putu Gheorghe să nu înţepe cu ironia aceea pe care doar ţăranul român o poate avea.

-  Deh, amu ce să facem? Munca în numele Domnului cere sacrificii şi Mântuitorul a făcut cu mult mai multe pentru noi, mai spuse popa Radu şi întinse icoana, după obicei, întâi bărbatului pentru a se închina şi a o săruta.